În 3 Iunie 1475, regele Ungariei, Matia Corvin, emite un act prin care dispune desprinderea teritoriului cunoscut sub denumirea “Vallis Rodnensis”, de la comitatul Dăbâca și alipirea la teritoriul orașului Bistrița, “Districtus Saxonicus”, menționând clauza expresă ca aceste localități și locuitorii lor să aibă aceleași drepturi, libertăți și privilegii ca și populația săsească a districtului. De asemenea să depindă pe vecie de Bistrița și să plătească aceleași contribuții cuvenite regelui, ca și ceilalți locuitori.

Argumentul recunoașterii statutului de oameni liberi din actul dat de regele Matia Corvin a rămas un leit-motiv în gândirea, mentalitatea și limbajul grănicerilor, fapt confirmat în mare parte de răzmerițele din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, precum și în discursul grănicerilor atât în timpul militarizării cât și după.

Militarizarea Văii Rodnei (1761-1764) a reprezentat pentru populația românească de pe teritoriul cuprins în raza regimentului grăniceresc, un act cu multiplă însemnătate, determinând schimbări majore atât în plan socio-politic cât și la nivelul sensibilității colective. Regimentul al II-lea năsăudean este una dintre unitățile confiniare înființate în a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea pe teritoriul Transilvaniei și Banatului având recruți din rândul populației localnice, fiind prelungirea și completarea șirului de formațiuni grănicerești organizate anterior la frontiera de sud și sud-est a Imperiului Habsburgic.

Telciu era sediul companiei a X-a ce cuprinde grăniceri din Hordou, Bichigiu și Romuli.  Opoziția inițială a localnicilor a culminat cu revolta din mai 1763 de la Salva când grănicerii au refuzat să depună jurământul de credință, soldată cu martirajul bătrânului centagenar Tănase Tudoran, tras pe roată, și a altor patru persoane spânzurate. Motivele fundamentale ale acestui refuz au fost: neînțelegerea și severitatea manifestate de unele cadre ofițerești și extinderea obligațiilor asumate sub jurământ prin datoria de a lupta oriunde peste granițele imperiului, chiar si pe mare, si poate mai putin, apartenența la religia catolică. Acestor motive putem adăuga și influențele inhibitorii, negative, venite dinspre orășenii sași ai Bistriței, precum și a mișcărilor anarhiste ortodoxe din Transilvania conduse de călugări străini de neamul românilor, precum Visarion Sarai, Șofronie de la Cioara ș.a. , ce vizau înlăturarea unirii religioase cu Roma a românilor transilvăneni. 

Stăpânirea habsburgică, motivată de rațiuni politice proprii, a edificat cadrul legislativ ce a înlesnit românilor accesul la educație și mai apoi la o anumită stare de prosperitate, o primă măsură de mare însemnătate pentru evoluția ulterioară a românilor a fost înființarea Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) prin unirea religioasa de la sfârsit de secol XVII, inceput de secol XVIII. Reformismul austriac a marcat debutul procesului de instituționalizare a educției pentru românii ardeleni. După înființarea graniței militare s-au luat măsuri de mare importanță cu privire la dezvoltarea învățământului. Grănicerizarea locuitorilor și implicarea profunda a Bisericii Greco-Catolice în îmbunătățirea procesului educațional, cultural si patriotic au avut o pondere covârșitoare în dezvoltarea învățământului și a sistemului educațional, în districtul grăniceresc. De asemenea o contribuție foarte importantă a avut și comandamentul militar, prin implicarea directă și susținerea financiară a demersurilor școlare, în derularea acestui proces. O primă măsură a fost dată imediat după înființarea regimentului, în plină organizare, în 1764, măsură ce prevedea întemeierea a câte o școală la sediul regimentelor de graniță și în fiecare batalion, urmat în 1766 de un alt act normativ ce viza tot organizarea învățământului grăniceresc. După aceste acte normative, s-au înființat în etape succesive cinci școli triviale (Trivialschulen). În prima etapă, până în 1770, s-au înființat școli triviale laNăsăud, Maieru și Monor, iar în a doua etapă , în 1786 s-au înființat la Zagra și Prundu Bârgăului. La începutul secolului al XIX-lea, în 1816 și 1837 școala trivială din Maieru a fost mutată la Sângeorz, iar cea din Năsăud la Telciu. Acestea erau școli elementare, de trei ani, având trei discipline majore: citirea, scrierea și calcularea, având un program superior școlilor populare. Limba lor de predare a fost româna, până în 1837, când, datorită înființării școlilor comunale naționale, s-a hotărât ca în școlile triviale să se predea în limba germană. Aceste școli trebuiau să pregătească, între altele viitori subofițeri și funcționari ai districtului. Însă după 1852, ca urmare a noii politici imperiale, școlile triviale au trecut în subordinea ordinariatelor confesionale, îmbrăcând un caracter confesional (greco-catolic).

La ideea împăratului Iosif al II-lea se înființează la Năsăud „Institutul Militar” (Militär-Erziehungshaus), un „Institut de creștere (educație) militar”, una din cele mai specifice instituții ale unui district militar. Prin hotărârea din 23 februarie 1782, împăratul încuviința folosirea din fondul de provente al regimentului a 6996 fl. În scopul înființării acestei instituții educaționale ce trebuia să pregătească viitoarele cadre necesare armatei și administrației precum și să favorizeze formarea de cetățeni disciplinați și credincioși.

Între 1825-1830 s-au înființat în toate satele grănicerești școli elementare naționale (National-Gemeinde-Schulen) , pentru populația districtului militar aceste școli reprezentând cea mai apropiată și mai general frecventată categorie de școli. Instituția graniței militare se desființează în 1851, fiind înființat apoi Districtul românesc Năsăudean din care face parte și localitatea Telciu.