Arhive categorie: Recomandari

Parcul Naţional Munţii Rodnei

Parcul Naţional Munţii Rodnei este al doilea parc naţional din ţară, având o suprafaţă de 47.171 ha. Importanţa acestei arii protejate se datorează atât geologiei şi geomorfologiei munţilor, cât şi prezenţei a numeroase specii de faună şi floră, endemite şi relicte glaciare.

muntii_rodnei_01

Munţii Rodnei, care etalează cele mai înalte altitudini din Carpaţii Orientali (Vf. Pietrosu – 2303 m, Vf. Inău 2279 m, Vf. lnăuţ 2222 m), sunt localizaţi în partea de nord a României. Fiind cuprinşi în cadrul grupei nordice, cunoscută şi sub denumirea de Carpaţii Maramureşului şi ai Bucovinei, aceşti munţi domină peisajul, cele mai mari diferenţe de nivel înregistrându-se faţă de Depresiunea Maramureşului, situată la nord.

Din punct de vedere administrativ, parcul se întinde în judeţele Maramureş şi Bistriţa-Năsăud.

muntii-rodnei-1024x768

Parcul Naţional Munţii Rodnei nu include întregul lanţ al Munţilor Rodnei ci numai o parte a acestora. De la Vest la Est, pe o lungime a crestei principale de aproximativ 55 km (de la Pasul Şetref până la Pasul Rotunda), iar de la Nord la Sud, pe o lungime de 25 km, de la Pasul Prislop până în localitatea Valea Vinului – judeţul Bistriţa Năsăud. Din punct de vedere administrativ, suprafaţa parcului se întinde pe raza judeţelor: Bistriţa – Năsăud -80% şi Maramureş -20%, fiind înconjurat de o “salbă” de 17 comune limitrofe.

muntii-rodnei

Majoritatea localităţilor situate în vecinătatea parcului sunt atestate documentar din secolele XIII-XV: Rodna, Moisei, Năsăud, Borşa, Rebra etc. Din punct de vedere etnografic se diferenţiază două zone: Maramureşul la nord şi Năsăudul la sud, zone ce conservă traditii, obiceiuri străvechi si elemente de arhitectură traditională.

Muntii_Rodnei_04

În partea de sud a parcului se găsesc izvoare minerale cu proprietăţi terapeutice (staţiunea Sângeorz Băi). Ţara Maramuresului este renumită prin arta lemnului, vorbindu-se pe drept cuvânt de “civilizatia lemnului”: biserici de lemn, porţi maramureşene, unelte de lemn etc. Folclorul şi portul popular sunt de o frumuseţe aparte. În zonele limitrofe ale parcului se practică transhumanţa, ce confirmă sorgintea pastorală a poporului român.

Rezervaţia naturală Tăuşoare-Zalion

Rezervaţia Tăuşoare-Zalion reprezintă un complex carstic situat într-o zonă împădurită din Munţii Rodnei, în judeţul Bistriţa – Năsăud.

Pestera Tausoarelor-Zalion

Rezervaţia este formată din două peşteri: Izvorul Tăuşoarelor şi Jgheabullui Zalion, considerată cea mai dificilă şi denivelată peşteră din România, recomandată pentru cercetare doar speologilor cu experienţă şi echipament complet.

Parte componentă a unui vast sistem endocarstic, peştera de la Izvorul Tăuşoarelor se desfăşoară pe mai bine de 10 kilometri, reprezentând adăpostul de iarnă a peste 10.000 de lilieci din cinci specii. Bogăţia de valori din subteran este dată de podoabele de peşteră de origine sulfatică, foarte rare şi spectaculoase, dar şi de nodulii carbonatici sinergetici, formaţiuni unice în lume. Fauna peşterii cuprinde specii endemice cavernicole, dar şi specii troglofile, cum ar fi jderul de piatră, un vajnic vânător de lilieci.

Datorită înclinaţiei stratelor de calcar în care s-a dezvoltat, peştera este foarte adâncă, coborând la jumătate de kilometru sub pământ. Spectaculozitatea ei este dată şi de conformaţia ei aparte, determinată de fenomene de prăbuşire ample.

Peştera face parte din Reţeaua Europeană Natura 2000, datorită colonii lor de lilieci care hibemează iarna în subteran. Ea este protejată, singura formă de turism permis de lege fiind speoturismul, un turism potrivit iubitorilor de aventură, cu cunoştinţe şi experienţă speologică, într-un cuantum de vizitatori mic, care să nu afecteze ecosistemul peşterii. Aria protejată ROSCI 1093 Peştera Tăuşoare se află în custodia Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud.

Pestera-Muntii-Rodnei

Peştera de la Izvorul Tăuşoarelor este situată la cca. 950 m altitudine, în versantul stâng al Văii Izvorul Tăuşoarelor din bazinul superior al Văii Gersa.

Se poate ajunge la peşteră pe traseul:

  • Bistriţa – Năsăud – Salva-Telciu – Valea Telcişorului – peşteră;
  • Bistriţa – Năsăud – Rebrişoara – Valea Gersa – Izvorul Tăuşoarelor – peşteră;
  • Bistriţa – Năsăud – Rebrişoara – Rebra-Parva – Valea Izvorul Bârlei – peşteră;

Peştera Jgheabului Zalion este situată la o altitudine de 1002 metri, pe obârşia pârâului Izvorul Orbului. Se poate ajunge la peşteră pe traseul:

  • Bistriţa – Năsăud – Salva – Telciu – Valea Telcişorului – Valea Seacă – peşteră;
  • Parva – Valea Rebrei – Valea Rea – Obcina Rebrişorului – peşteră.

Peştera Măglei este situată în partea de nord a peşterii Izvorul Tăuşoarelor, pe partea dreaptă a pârâului Izvorul Măglei.

Bine aţi venit la TELCIU!

Dacă citiți aceste rânduri ați pășit pe tărâmul mirific al plaiurilor telcene, unde se resimte spiritul coșbucian al nunților cu parfumul proaspăt al Zamfirei, precum și respirația pământului muncit cu patimă de Ion al Glanetașului…

Bine ați venit, nimic nu e întâmplător!

Biserica ortodoxă din comuna Telciu

Biserica din Telciu ce poartă hramul „Sfântul Nicolae” a fost zidită între anii 1900-1913 şi renovată în totalitate între 2000-2013, potrivit părintelui paroh Dănuț ParascanPictarea locașului de cult a fost realizată între anii 2011-2013, de echipa de meşteri condusă de părintele Damian Tuluc și a fost finalizată în luna august 2013, fiind resfinţită in septembrie 2013.

 Construită în stil neobizantin, biserica ortodoxă din Telciu este impresionantă prin dimensiunile sale: lungimea de 52 de metri, lăţimea de 13 metri, înălţimea turnului atingând 40 de metri. Potrivit datelor din monografia comunei Telciu, planul de zidire a fost întocmit de inginerul Andrei Mazanek din Năsăud, iar lucrările au început în 1890 sub conducerea inginerilor Emil şi Ştefan Oltean din Blaj, sprijiniţi din fondurile grănicereşti şi din cele donate de credincioşi. Din cauza materialului, clădirea se prăbuşeşte, lucrările fiind încredinţate tehnicianului Lajos Czako. Nici el nu va reuşi să ducă lucrarea la bun sfârşit, pentru că are loc o nouă prăbuşire a clădirii. Construcţia reîncepe în anul 1920, sub comanda arhitectului Erno Koncz din Cluj, care abandonează şi el lucrările, preluate de Gerson Szabo din Năsăud, cel care, în sfârşit, reuşeşte să finalizele lăcaşul de cult în 1974. Pictura a fost executată în stil oriental de Alexandru Kabadaieff, profesor la Şcoala Normală din Sibiu, în anul 1922, fiind refăcută 38 de ani mai târziu de maistrul Vilmos Volosmay din Dej. Tot în anul 1922 se construieşte şi catapeteasma, prin contribuţia meşterilor Prian şi Miclea din Năsăud. Pictura iconostasului este realizată de acelaşi Alexandru Kabaieff. La 22 septembrie 1922, biserica a fost sfinţită de PS Episcop Iuliu Hossu, iar în anul 1960, după o renovare generală, a fost resfinţită de PS Episcop Teofil Herineanu. În 1983 a început reparaţia capitală a exteriorului şi a acoperişului, slujba de resfinţire fiind oficiată de ÎPS Teofil Herineanu, la 26 octombrie 1983.